După calculele lui Relu, parcurgeau doar 20-25 de km pe zi, şi le-ar trebui cam trei luni să ajungă pe partea opusă a a continentului, deci la halani şi familia lui. Era conştient că această armată era un pericol extrem de mare pentru ei, dar avea convingerea că nu vor reuşi să termine drumul, din cauza dificultăţilor şi a pierderilor ce-i vor duce la descurajare. Aproape sigur că ar fi fost mai simplu să înconjoare continentul pe mare şi să debarce pe partea cealaltă, dar ei n-aveau cum să ştie, şi Relu se bucura pentru asta. Măcar, cu ajutorul lor, se apropia de ai lui, având o siguranţă până la un moment dat.
Au trecut două săptămâni şi, după ce au schimbat ruta, pierderile erau mai rare, dar totuşi nu încetau şi asta îi scotea din minţi pe roni. În fiecare zi aveau loc raiduri aeriene cu zafiri, în căutarea inamicului invizibil. În dorinţa de a se bucura de plăcerea zborului, Bogdănel se oferi să participe la căutări. Băiatul s-a folosit de puterea tehnologiei de care ceilalţi n-aveau habar şi le-a explicat ofiţerilor că poate să fotografieze terenul şi să mărească imaginea, pentru a găsi indicii folositoare în depistarea sălbaticilor.
Deşi nu avea încredere în cele două călăuze, ţaromul a trebuit să accepte propunerea şi a aprobat un zbor de căutare, cu el şi Bogdănel. Tânărul prinsese uşor tehnica de călărie şi zafirul Zec era obişnuit să-l aibă prin preajmă, aşa că n-a fost prea dificil până a reuşit să-şi ia zborul, însoţit de ţarom, călare pe Zui. Incursiunea a fost o experienţă minunată pentru băiatul care nu înceta să se minuneze de uşurinţa cu care Zec îi asculta comenzile. Dar pentru a mai avea parte de asemenea călătorii aeriene, trebuia să-şi facă datoria şi să ia nişte imagini. La revenirea în tabără, avea ceva material şi s-au adunat cu toţii pentru a-l analiza.
Într-una din ele, de după nişte tufişuri ce duceau spre pădurea din apropiere, au găsit un indiciu ce semăna cu braţul unui om. După o analiză atentă, au reperat locul unde a fost făcută poza şi s-a luat decizia ca a doua zi să cerceteze mai atent zona, din aer şi apoi pe teren. Ţaromul era mulţumit de Bogdănel şi a doua zi l-a trimis din nou, dar călare pe alt zafir. Pe Zec îl călărea stăpânul lui, Soto, roşcatul cel solid. În acest timp, trupele se apropiau, ghidate de căpetenie.
Cei doi zafiri au zburat mai aproape de sol, survolând şi pădurea din apropiere. La un moment dat, o săgeată s-a desprins dintre crengile înalte ale copacilor şi s-a înfipt în burta zafirului călărit de băiat. Animalul a scos un ţipăt prelung şi a început să se zbată. Soto a văzut despre ce e vorba şi i-a făcut semn lui Bogdănel să se grăbească spre tabără. Probabil că săgeata era otrăvită şi trebuia să ajungă la tabără înainte ca veninul să-şi facă efectul. A fost o cursă contra cronometrul, dar zafirul a rezistat până acasă. Acolo şi-a dat duhul, sub privirile înlăcrimate ale tânărului căruia îi salvase viaţa.
După pierderea unuia din cei şase zafiri, ţaromul era furios şi dornic de răzbunare. Acum cunoşteau zona în care se ascundea duşmanul şi era hotărât să le dea o lecţie dură. Ajunşi în apropiere, ronii au început un bombardament cu tunurile, ce-şi găseau în sfârşit rostul. Intenţia era să-i sperie pentru a le uşura asaltul. După o serie de salve, trase către locul de unde venise atacul cu săgeata, au început înaintarea în formaţiune strânsă şi cu echipament complet de apărare.
Mai aveau puţin până se însera, dar trebuiau să acţioneze rapid. Nu la mare distanţă de intrarea în pădure, au văzut ce ravagii au făcut tunurile care loviseră în plin. În faţa lor era un carnagiu al unui trib de pitici, sau pigmei, cum le-ar fi zis pe pământ. Locuinţe din vegetaţie ce luaseră foc sau erau distruse, bărbaţi,femei şi copii care zăceau la pământ, sfârtecaţi sau tremurând de frică.
Ronii nu mai întâmpinau nici o rezistenţă, dar asta nu-i făcea deloc mai indulgenţi. Într-o pornire iraţională, au început să ucidă în stânga şi-n dreapta, fără milă. Ţaromul a cruţat doar câţiva prizionieri, pentru a afla dacă mai sunt şi alte grupuri de acest gen. În centrul aşezării, au văzut o scenă care i-a îngrozit şi i-a întărâtat mai tare. Unul dintre hamalii lor, care dispăruse de două zile, era priponit deasupra unui foc ce abia fusese aprins. Deci aveau de-a face cu nişte canibali!
După ce au omorât aproape o sută de suflete, ostaşii au dat foc celorlalte locuinţe şi s-au retras din pădure. Urma tortura celor doi bărbaţi şi o femeie, iar ronii aveau o plăcere deosebită pentru aşa ceva. Înainte să-şi dea duhul, au aflat de la ei că li se spune “tochi” şi mai sunt alte triburi cu care se războiesc. Cu toţii sunt canibali şi îşi mănâncă duşmanii cu cea mai mare satisfacţie.
Relu şi, cu atât mai puţin, Bogdănel, nu a putut să privească până la capăt scenele pline de cruzime ale torturii. Or fi fost tochii sălbatici, dar şi ronii se comportau la fel şi asta îl făcea să se gândească la confruntarea care se apropia pe zi ce trece.
